La taclale cu timpul

Sentimentul ca, traindu-mi viata, privesc de fapt cum se deruleaza in fata ochilor mei viata altei persoane, nu-mi da pace. Parca m-as uita la un film, care tot astept sa se termine, ca sa imi pot continua viata de unde am lasat-o si asta… nu se intampla. Si inca nu am aflat de ce. Dar sper ca intr-o zi filmul va lua sfarsit iar eu imi voi recapata viata si voi putea scrie un capitol nou sau ma voi opri odata cu finalul filmului. Nu cunosc deznodamantul, dar sper intr-unul. Pana atunci ma concetrez asupra starii de confuzie si asupra alegerilor pe care le pot face pentru a iesi din ea.
Lucrez zilnic cu mine insami. Pasii sunt mici, dar ma incapatanez sa ii fac. Intr-o zi fac un pas inainte, iar a doua zi trei inapoi. Si uneori am nevoie de confirmari din partea sufletului meu pereche. Dar nu renunt. Seamana usor cu o convalescenta (am experimentat-o si pe asta de curand) si totusi e mult mai grea. In convalescenta traiesti cu bucurie sentimentul ca la finalul ei iti poti continua viata, acum traiesc sentimentul ca viata mea nu va mai fi niciodata la fel. Si asta ma sperie. Am iesit abrupt, dureros si iremediabil din starea mea de confort.

          Candva, imi placea sa zabovesc printre ganduri si amintiri, in zilele insorite si jucause de primavara, caci sufletul meu renastea in fiecare acest anotimp. In primavara asta am adus cu mine toamna.
Am pornit-o din nou printre ganduri si amintiri, intr-o zi proaspata de primavara, in care cerul isi eliberase hergheliile de nori peste o lume pierduta printre insignifiantele ei cautari, prea ocupata sa-si ia portia zilnica de nimicnicie, ca sa mai poata savura linistea si puritatea din stropii mari de suflet ceresc. Imi placea ploaia. Pe vremuri era atat de frumoasa, incat m-as fi plimbat printre stropii ei o vesnicie adanca, adanca, pana in inima iubirii!

Privesc indelung literele tastaturii si nu stiu pe care sa-mi potrivesc degetele. In suflet urla durerea, in minte e vid. Zilele se succed fara sens si parca fara rost. Eu merg inainte purtata de inertie. Evit sa privesc inapoi. Daca intorc privirea, ma sfasie durerea. Nu mi-e dor… doar durere. Au trecut deja 3 luni si 14 zile de cand ai plecat de langa mine. Nu stiu cand, nu stiu cum… nu stiu de ce… Astept sa intri pe usa in fiecare zi.
Azi e ziua iubirii, dar n-ai venit nici azi. Si n-am primit trandafirii cu care m-ai obisnuit. Stiu ca nu vei veni si totusi ma astept ca intr-o zi sa deschizi usa si sa-ti aud vocea. Dimineata am fost la instanta, in afara Bucurestiului. Daca ai fi fost aici, ai fi venit cu mine si tot drumul ne-am fi tinut de mana, ca de obicei. Azi am fost singura si tot drumul ti-am spus “Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!…”  Stiu ca m-ai auzit. Dar nu a fost de ajuns. Nicicand nu va mai fi de ajuns.

31 octombrie 2020: Halloweenul imi serveste drept farsa un accident stupid soldat cu o fractura de femur stang, urmata de o vacanta intempestiva de 3-6 luni si constiinta linistitoare ca destinul mi-a oferit in dar o binemeritata pauza de la cotidian.

27 ianuarie 2021: preaplinul iubirii mele se revarsa peste marginea inimii, pe o pagina virtuala, in cateva versuri – dictate, se pare, de premonitie – dedicate tie, sufletul meu drag: „Potriveste-ti rasuflarea dupa raza diminetii, caci de vei inceta sa respiri, voi inceta sa exist.”

31 octombrie 2021: urmatorul Halloween, o noua farsa, care te-a impiedicat sa-ti potrivesti rasuflarea dupa raza diminetii, lasand doar sufletului ragazul celebrarii celor 28 de ani de uniune in fata Domnului, la sfarsitul zilei acesta alegand sa se inalte in lumina.
Timpul inimii mele incremeneste intr-o lacrima necursa. Adevarat, iubirea mea… viata merge mai departe… dar isi schimba cadenta si busola este data peste cap.
Insa iubirea transcede spatiul si timpul: ramai un pod peste timp, catre mine mereu, pe nimic sprijinit, doar pe sufletul tau.

„Fara tine mi-e frig
N-am inteles niciodata
Cum simte aerul
Ca ai plecat
Universul se strange ca o minge plesnita
Si-si lasa pe mine zdrentele reci.”
(Ana Blandiana – Fara tine)