Ochii sunt oglinda sufletului.
Printre firele rebele de par,
cazute straniu peste verdele intunecat al privirii,
imi privesc viata cu detasarea unuia sau a altuia –
spectatori la vietile altora.
Cred ca-mi trebuie o vizita la psiholog
si o pereche de ochelari cu dioptrii mari:
ceea ce am trait am uitat,
ceea ce urmeaza, nu reusesc sa intrezaresc.
Sunt intr-un punct mort:
nu stiu unde am gresit si, deci,
habar n-am ce ar trebui sa indrept.
Stiu, viata nu asteapta sa ma dumiresc.
Cred ca privesc lucrurile prea concret.
Ma caut repede prin buzunare,
fara sa pierd din privire viata:
sufletul nu-i nicaieri…
unde, Doamne iarta-ma, l-oi fi ratacit?
Imi alung nedumerirea cu un gest al mainii
si imi potrivesc pe buze un zambet de toata ziua,
cu grija, ca pe un nod elegant de cravata.
Ma privesc curioasa in oglinda:
Unuia sau altuia – spectatori la vietile altora –
ii va placea ce vede, cu siguranta.
Dar parul rebel imi acopera ochii. Intotdeauna.