Privirea a obosit și-și pleacă pleoapa,
La tamplă a nins usor și-ți șade bine,
Un gând pribeag îți lunecă sub frunte
Și nu e nicidecum de nemurire.
Ziua a obosit de dimineață,
Soarele s-a ivit, dar nu te vede
Îti spui “încă o zi” și-adulmeci ceața
Privești în urmă și nu-ți vine-a crede.
Un ciripit se-aude sub fereastră,
Un fosnet scurt de aripi ce adie,
O umbră se ridică spre înalturi
Și-abrupt, gândul îi ține companie.
Un zâmbet cald îți bucură obrazul,
Un chicotit subtil îți sparge pieptul
Și simți cum inima o ia la vale,
Convinsă că acum este momentul.
Prinzi aripi și te-avânți spre dimineată,
Lumea se joacă veselă-mprejur,
Alergi desculț cu-n zâmbet larg pe față,
Pe iarba crudă, sub salcâmul sur.
Copii te privesc cu stăruință,
Căci nu pricep de ești nebun ori cum?
N-au mai văzut așa nechibzuință…
Dar uită în curând uimirea-n drum.
Privești cu bucurie iarba-naltă,
Și roua de pe flori, nepricepând,
Uitate-s cele vechi și noi sunt toate,
Copilaria s-a întors din scrum?
În zâmbetul luminii se ivește
Ghidușă, o privire de copil
Ce vine din adânc și-ți mulțumește
Pentru răgazul dăruit pe drum.
E dimineață, în amurgul vieții,
Copilul vesel e din nou cu tine,
Cu inima batând să spargă pieptul,
În ritmul bucuriei ce tot vine.
E dimineață-n fiecare zi
Și-n fiecare zi e bucurie,
Ascultă de copilul viu din tine
Ce-n fiecare zi cu zambet te îmbie!