Categorie: Proza scurta

Mă trezesc adesea, dimineața, cu ochii plini de primăvara renașterii mele. O caut cu sufletul dincolo de geamul ferestrei, sperând că verdele ei crud va spăla de vise negre mintea mea, care se înverșunează să despice în patru firul oricărui gest nedemn de această viață. Uneori o regăsesc dincolo de fereastră si razele soarelui îmi îmbracă lăuntrurile într-o tinerețe nebună, care îmi dă ghes să trăiesc sălbatic fiecare secundă din această prestabilită trecere. Și azi soarele mă îmbie să mă joc. Tinerețea aleargă prin cotloanele prăfuite ale sufletului, punându-mi la încercare dorința de a redeveni „eu”. Este momentul în care fiul meu îmi spune, privindu-mă cu o uimire amuzată, inocent aninată pe frumosu-i chip de copil la început de drumeție: “Parcă ai avea 18 ani si pleci in vacanță!”

Sunt oameni care, daca vor sa vada stelele, isi privesc sufletul, iar cand vor sa-si vada sufletul, isi ridica privirea spre stele. Dar sunt momente in viata cand, oricat te-ai uita in suflet, nu reusesti sa-ti zaresti nici macar varful sentimentelor si oricat ai privi cerul, nu vei gasi decat cea mai adanca noapte. Asta poate fi extrem de derutant, dar cine n-a privit macar o data-n bezna, nu stie cat de tare poate straluci soarele diminetii si cate flori renasc sub lacrima zorilor. Ea stia.

Timpul alerga înaintea ei fără să-l poată opri, dar nici măcar nu-și propusese asta. Demult, în viața asta sau poate într-o altă viată, avusese iluzia că timpul face jogging in jurul ei, dar acum se părea ca nu-l mai poate ajunge din urmă. Ce era mai rău nu era neputința de a opri timpul, ci lipsa voinței de a trăi acest timp. Îl lăsase să se strecoare indolent pe lânga ea, urmând invariabil o singură linie, dreaptă si plată… supărător de plată, dacă i-ar fi păsat. Dar ei nu-i mai păsa, cel mai adesea. Avea uneori momente când iși amintea de ea și se intreba “de ce?” Însă momentele deveniseră, pe cât de intense, pe atât de rare, iar intensitatea se manifesta, ca un laitmotiv, într-un șuvoi de lacrimi urlat din toti rărunchii pe obrazul vieții, până se scurgea din ea tot amarul, dar parcă și toată voința regăsită pentru o clipă în acel strigăt lăuntric de revoltă. Și printre lacrimi își regăsea puterea să creadă că o poate lua de la capăt, să conștientizeze că trebuie să redevină ea însăși, căci viața nu se impiedica de neputinta ei, ci curgea, curgea la vale fără opreliști.

Cred ca celor mai multi dintre noi li s-a intamplat macar o data ca un coleg, caruia “i se rupe” ca trebuie predat urgent un proiect ce presupune munca in echipa, sa intre in concediu tocmai cand e mai mare nevoie de el. Fie ca pleaca in Hawai, cu nevasta mult prea stresata de cicaleala soacrei, raspunzand amenintarilor cu divortul ale acesteia – ca ce nu face barbatul pentru fericirea femeii puternice din spatele lui – fie ca trage o fuga pana la Cucuietii din Deal, la o matusa din partea mamei, care isi insoara fiul ajuns printr-o relatie la Belle Arte (nuuu, nu Academia, ci  magazinul de incaltaminte), cu fiica preotului din sat. Fecioara trebuie sa nasca in curand iar taica popa i-a avertizat ca nu se cade sa-i aduca in batatura un bastard, ca-i cauza de dezmostenire, asa ca-i musai sa se adune toata familia, fara de care nu se pot infaptui cele de cuviinta. Ei bine, cam asta mi s-a intamplat si mie cu colegul de trupa.

Odata, demult, tocmai cand isi luase inima in dinti si-i cerea vietii socoteala pentru iubirea pierduta parca prea curand, destinul se hotari sa-i dea o lectie: intr-o zi neprimenita de toamna intarziata, la colt de virtualitate recent descoperita, o ajunse din urma o prospata iubire la inceput ireala, scoasa la plimbare, involuntar, de un personaj uluitor, cum avea sa-si dea seama mult mai tarziu. Uluitor, insemnand un amestec ciudat de “minciuni minore” – mult prea multe si capatand semnificatii majore in mintea si sufletul ei – tandrete infinita si mai apoi pasiune dezlantuita si necunoscatoare de limite lumesti, culminand cu o detasare sora cu indiferenta intr-un sfarsit de greseala nerecunoscuta.

Barbatul intre doua varste din fata ei, imbracat cu o roba neagra si cu o mina foarte sobra, care-ti dadea sentimentul ca nu zambise niciodata in viata lui, continua sa le vorbeasca celor doua personaje care stateau in picioare inaintea biroului urias, ce-l ascundea in mare parte, facandu-l sa para de-a dreptul caraghios – daca reauseai sa faci abstractie de privirea-i de animal de prada si de vorba lui grava, al carei timbru iti patrundea pana-n maduva oaselor, indemnandu-te sa te intrebi daca tu vei fi urmatoarea lui victima.
Vedea asemenea scene aproape zilnic, dar de data asta ceva ii atrase atentia, desi nu stia sa-si lamureasca ce anume. Poate femeia ceea eleganta, cu ochi tristi, care nu reusea – sau poate nu voia – sa-l faca pe barbatul in roba sa vada dincolo de insiruirea de cuvinte searbade asternute anume pe hartie, de vreun avocat iscusit. Sau poate barbatul din stanga ei, cu privire aroganta si zambet superior, care dadea semene de nerabdare, incearcand parca, sa-l hipnotizeze pe cel in mainile caruia statea viitorul sau, pentru a-l scuti de o plictisitoare si inutila confruntare cu cea careia ii statuse o vreme alaturi “la bine si la rau”, dupa cum isi promisesera in prima si cea mai fericita zi a scurtei lor convietuiri. Privirea lui increzatoare parea a spune “amice, stii foarte bine cum sta treaba cu femeile astea… doar vinul devine mai bun cu trecerea anilor, asa ca fa bine si elibereaza-ma cat mai repede, caci mai am o viata de trait si nu vreau sa pierd nici o secunda din ea!” Nu stia ce anume ii aduse acea tresarire care facu sa amuteasca orice zgomot din sala aceea mare si plina de tot felul de oameni, fiecare preocupat de propriile-i probleme si imun la problemele celorlalti si o purta dureros intr-o vreme pe care crezuse ca o lasase in urma.