DRUMUL SPRE VINDECARE

La scurt timp după plecarea soțului meu, m-am întâlnit cu vecina mea, al carei soț părăsise această întrupare cu câteva luni înaintea soțului meu. Mi-a spus că dupa 6 luni ea s-a simțit eliberată. Această afirmație m-a înmărmurit, în prima fază și m-a urmărit mult timp după aceea. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost: atât de repede? Mi se părea normal să treacă un timp în care suferința să se consume, un timp în care să te vindeci pe dinăuntru și îmi imaginam că acest timp va fi destul de îndelungat. Si nu înțelegeam cum reușise ea să parcurgă aceste etape într-o perioadă atât de scurtă! Sau sărise peste ele? Eu nu îmi doream asta, mi-am spus, eu aveam nevoie să trăiesc fiecare etapă în parte, ca să îmi pot vindeca rana din suflet.   Și totuși, cum reușise?

Și, cu aceasta întrebare în minte, conștientă că fiecare dintre noi are un timp propriu și distinct pentru vindecarea sufletului, mi-am creat așteptarea ca și eu voi trăi la un moment dat acel sentiment de eliberare pe care îl trăise ea, ca și cum ar fi fost evident că aceasta era una din etapele firești ale vindecării.

Însă timpul trecea și eu nu trăiam niciun sentiment de eliberare. M-am gândit apoi că poate faptul că după numai 6 luni vecina mea avea deja un nou iubit, a ajutat-o să simtă acea eliberare mai repede. Deci, eu mai aveam de așteptat, căci pentru mine o noua relație nu reprezenta o opțiune. Trebuia să am răbdare.

Și am continuat sa parcurg etapele care veneau cumva în mod firesc în viața mea, iar timpul îmi părea că se dilată.  Am trăit un „timp al plânsului și al respingerii”, în care disperarea, negarea și neputința îmi dădeau târcoale adesea și îmi accentuau sentimentul singurătății și al inutilității. Și am trăit, într-un tîrziu, lucrând în permanență cu mine pentru a evolua spiritual și a înțelege  ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat, un „timp al acceptării”.

Însă nu pierdeam din vedere așteptarea ca într-o zi să mă simt eliberată, așa cum se simțise și vecina mea. Aveam impresia că acest sentiment al eliberării va fi semnul vindecării mele. Dar acel sentiment nu a venit niciodată. Eu nu am simțit nicio eliberare nici după șase luni, nici dupa 12 luni, nici după 3 ani.

Mai întâi a apărut frustrarea. Oare femeia asta era mai evoluată decît mine? Cum a reușit ea să se simtă eliberată într-un timp atât de scurt iar eu nu reușesc să dobândesc un astfel de sentiment? Mai că îmi venea să negociez cu viața pentru a-mi oferi și mie sentimentul eliberării.

Cu această așteptare în minte (nu în suflet, căci sufletul știa deja), am continuat să lucrez cu mine zi de zi. Uneori eram mai bine și credeam că încep să înțeleg, pentru ca în scurt timp să revin iar la o fază de suferință și neacceptare. Dar nu am renunțat și am continuat un proces activ de vindecare: am început să citesc foarte multe cărți de dezvoltare personală, să fac meditații, să practic afirmațiile pozitive și să cred în ele, să lucrez cu un terapeut thetahealing (care mi-a devenit o draga și bună prietenă și căreia îi multumesc infinit pentru sprijinul ei care, nici măcar nu știu dacă realizează cât de mult a însemnat pe drumul meu spre vindecarea sufletului).

La început, acest terapeut thetahealing mi-a mijlocit unele “întîlniri” energetice cu soțul meu (întâlniri care îmi dădeau puterea și energia să merg mai departe), până când am dobândit înțelegea faptului că el este bine în planul luminos în care se află, că mă veghează în permanență pe mine și pe copiii noștri și că trebuie să îl las să își îndeplinească în continuare misiunea, fără lacrimile și suferința care nu îi fac bine, așa cum nici mie nu îmi făceau.

 Când am înțeles că nu este nevoie să îl invoc, să îl chem mereu pentru ca el să fie cu mine, nu am mai simțit nevoia acestor întîlniri. Și această înțelegere mi-a fost răsplătită cu unele vizite neașteptate, în propria noastră casă, în cursul cărora i-am simțit îmbrățișarea energetică prin care mi-a fost redată în suflet o imensă bucurie și o puternică încredere în mine. Ziua de după aceste întâlniri a fost mereu “cea mai bună zi.”

 Am continuat procesul meu de vindecare participând la constelațiile pe care le-a organizat draga mea G. M., terapeutul, devenit între timp prietena mea, constelații a căror forță  vindecătoare (pentru mine și alți numeroși participanți) am simțit-o din plin în cele mai spectaculoase și credibile moduri, precum și la alte întîlniri de grup care m-au ajutat să revin la viață și să practic o vindecare a sufletului activă, în loc să aștept, pasiv, ca vindecarea să vină de la sine, odată cu trecerea timpului, lucru care nu cred că s-ar fi întâmplat.

Și uite așa, pas cu pas, cu multă practică și cu multă răbdare, s-a ridicat un văl și am început să zăresc din nou lumina. Asta m-a făcut să privesc totul în mod diferit și să îmi pun întrebări inclusiv în ceea ce privește sentimentul de eliberare trăit de vecina mea: Eliberată de ce? Eliberată de povara căsniciei? Eliberată de iubire? Eliberată de suferință? Eliberată, în sensul de a se simți liberă să facă tot ce își dorește? Oare de ce se simțise eliberată această femeie, la doar 6 luni după moartea soțului ei?

 Nu aveam cum să răspund eu la aceste întrebări în ceea ce o privea pe vecina mea (și nici nu îmi propusesem asta), dar evoluând spiritual și punând-mi aceste întrebări, am început să înțeleg că relația trăită de vecina mea cu soțul ei, nu era nici pe departe relația trăită de mine cu soțul meu. Și atunci, cum aș fi putut simți eu aceleași lucruri pe care le simțise ea? Cum aș fi putut să traiesc eu pierderea soțului meu, în același fel în care o trăise ea pe a ei? Cum aș fi putut eu să mă simt eliberată de povara căsniciei, atâta vreme cît pentru mine căsnicia cu soțul meu nu fusese nici pe departe o povara, ci o binecuvîntare? Cum aș fi putut eu să mă simt eliberată de iubirea pentru soțul meu, cînd simțeam cum această iubire mă ajută să  văd din nou lumina? Cum aș fi putut să mă simt eu eliberată de suferință, când această suferință mă ajuta să înțeleg cine sunt și care este rostul meu pe acest pământ, evoluând spiritual și vindecându-mi, puțin câte puțin, sufletul? Cum aș fi putut să mă simt eu liberă să fac tot ceea ce îmi doresc, atâta vreme cât eu avusesem această libertate întotdeauna și pe tot parcursul căsniciei mele nu o pierdusem niciodată?

Dintr-o dată, devenea evident pentru mine că nici măcar atunci când, aparent, trec prin aceleași întâmplări, prin aceleași pierderi, prin aceleași suferințe, doi oameni nu vor simți la fel, nu vor avea trăiri identice, pentru simplul fapt că fiecare dintre noi este unic și, ca urmare, unice sunt și relațiile interumane, iar trăirile noastre și principiile după care fiecare dintre noi își ghidează viața, pot fi diferite.

Asta mi-a amintit de un apropiat al meu, care a încercat toată viața să îi schimbe pe cei din jurul lui, mai ales pe propriii lui copii și să îi facă să-și trăiască viețile după principiile lui, ignorându-le pe ale lor și care a sfârșit prin a fi dezamăgit de toți și de toate, împovărându-și sufletul cu o apăsătoare tristețe.

Când am conștientizat aceste lucruri, mi-am dat seama că le știam dintotdeauna, că ele erau in mine, adanc ascunse și că abia acum le adusesem la suprafață. Uneori, să te afunzi în suferință poate echivala cu a te lega la ochi, ceea ce te face orb în fața evidenței, permițându-ți să te concentrezi exclusiv pe această suferință, care creează doar negativism și gînduri sumbre și care nu te ajută cu absolut nimic, dimpotrivă te poate arunca în cea mai neagră deznădejde.

 Dar atunci când suferința îți oferă imboldul necesar ca să evoluezi spiritual și să vezi lumina, atunci suferința va reprezenta doar poarta spre iluminare. Iar tu ești cheia acestei porți. Cu răbdare și perseverență, trezirea va veni la momentul potrivit. Ea are menirea, printre altele, să înlăture acele convingeri limitative care ne sunt inoculate de când ne naștem și ne fac să îngropăm și să dăm uitării informații care probabil vin dintr-o cunoaștere anterioară, rămasă neaccesată.

Eu nu cred că trebuie neapărat să treci printr-o mare suferință pentru a avea loc trezirea ta, dar sunt convinsă că o mare suferință are capacitatea fie să te ridice în lumină, fie să te azvârle în cel mai negru întuneric. Pe mine suferința m-a ridicat in lumină, căci trezirea începuse cu mult timp în urmă, acesta fiind motivul pentru care mi-a fost mai ușor să văd ghidarea care mi-a fost oferită în permanență după plecarea soțului meu, să înțeleg, să accept și să evoluez.

 Mai am multe de descoperit sau de redescoperit dar îmi place drumul pe care merg și curiozitatea mea abia s-a trezit. La trei ani de la plecarea soțului meu, pot spune doar un singur lucru: procesul meu de vindecare și evoluție continuă.