Halloween cu iz romanesc

Cred ca celor mai multi dintre noi li s-a intamplat macar o data ca un coleg, caruia “i se rupe” ca trebuie predat urgent un proiect ce presupune munca in echipa, sa intre in concediu tocmai cand e mai mare nevoie de el. Fie ca pleaca in Hawai, cu nevasta mult prea stresata de cicaleala soacrei, raspunzand amenintarilor cu divortul ale acesteia – ca ce nu face barbatul pentru fericirea femeii puternice din spatele lui – fie ca trage o fuga pana la Cucuietii din Deal, la o matusa din partea mamei, care isi insoara fiul ajuns printr-o relatie la Belle Arte (nuuu, nu Academia, ci  magazinul de incaltaminte), cu fiica preotului din sat. Fecioara trebuie sa nasca in curand iar taica popa i-a avertizat ca nu se cade sa-i aduca in batatura un bastard, ca-i cauza de dezmostenire, asa ca-i musai sa se adune toata familia, fara de care nu se pot infaptui cele de cuviinta. Ei bine, cam asta mi s-a intamplat si mie cu colegul de trupa.

Tocmai pe cand ma hotarasem sa urc zilnic toate cele opt etaje ale blocului in care locuiesc, ca sa-mi fortific musculatura oculara cu exercitii de privit kitsch-urile expuse de vecini pe casa scarii – atat de numeroase de zici ca s-a mutat “Romanian Kitsch Museum” din mall pe scara blocului nostru – piciorul stang, simtindu-se complexat si complet neapreciat si satul de aroganta piciorului drept, si-a luat o vacanta neanuntata, lasand pe umerii invidiatului coleg din dreapta povara celor 60 de kilograme ale subsemnatei. Si asta cu mult inainte de expirarea termenului de garantie.  Si ca sa se asigure ca va fi in centrul atentiei si-a regizat plecarea in vacanta cu surle si trambite… martori, ambulanta, politie, sirene… tot tacamul.
Acum, ca primise ce si-a dorit, il sfideaza din priviri cu superioritate pe colegul de escalada, de la inaltimea pernei pe care se relaxeaza in asteptarea cocteiulului anesteziant comandat. E vineri, stau in spital si numar orele pana la prima zi de dupa weekend, cand s-ar parea ca va intra de garda doctorul care ma opereaza si o sa aud verdictul.  Trei zile lungi. Sunt singura intr-o rezerva de 4 paturi, asteptand rezultatul testului covid, asa ca trebuie sa imi omor timpul cu ceva, caci infirmiera m-a anuntat sec “nu functioneaza televizorul”, desi led-ul aprins din coltul stang al acestuia o contrazice. Dupa privirea sugestiva a femeii – ceva intre uimirea generata de impertinenta rugamintii mele de a deschide televizorul, lehamite si nervozitate – daca mai insist poate imi pune o vorba buna si raman si fara doza de calmant, ca sa-mi treaca tot cheful de uitat la televizor, ca doar n-am venit aici in vacanta. Ba chiar in vacanta, dar ea n-a asistat la spectacolul piciorului meu stang iar eu n-am chef sa-i dau detalii.Cu un picior suspendat in nemiscare si o perfuzie levitand deasupra capului, nu prea am chef de contraziceri bazate pe evidenta, asa ca inghit in sec si ma resemnez. Am inteles: televizorul nu este pentru pacienti, care ar face bine sa-si vada de durerile lor, caci au venit aici ca sa sufere, nu ca sa se distreze. Trebuie sa-mi gasesc altceva cu care sa-mi omor timpul.Noroc ca am pastrat la mine telefonul mobil iar priza e chiar la capatul patului si ajung cu usurinta la ea sa-l incarc, asa ca macar imi pot petrece o parte din timp anuntandu-i pe cei apropiati despre vacanta intempestiva. Reusisem sa ajung si in posesia incarcatorului telefonului. Dar asta numai dupa un perdaf luat de la o asistenta, care venise de la poarta pana in camera de garda, ca sa ma certe pentru ca sotul meu indraznise sa-mi aduca doua trei lucruri necesare in spital, printre care o sticla cu apa.  Initial crezusem ca e vreun obicei al spitalului sa iti ureze „Halloween fericit!” dar m-am dezmeticit repede. M-as fi pocnit cu palma peste frunte a mirare, daca n-as fi avut ambele maini ocupate. Dar cu o mana ma tineam strans de propria geanta – de ai fi zis ca indesasem in ea toata stradania ultimului jaf bancar pe care tocmai il savarsisem – iar cu cealalta ii raspundeam la telefon politistului care ma insotise la spital si care ma mai sunase deja de vreo trei ori – cu numar ascuns (???), dupa cum tinuse sa ma atentioneze ca o va face – greu de convins  ca nu-mi arde de glume cu Politia. Asa ca am ramas doar cu ochii holbati la ea si cu uimirea curgandu-mi pe piept, intr-o explozie de “de ce-uri?”, care mai de care mai nedumerite, ca un bebelus la varsta primelor curiozitati: De ce naiba ma cearta pe mine si nu pe sotul meu? De ce a venit de la poarta, unde se afla sotul meu, ca sa ma certe pe mine, la camera de garda? Si daca tot a facut efortul sa vina pana aici, de ce nu mi-a adus macar sticla cu apa?”… In cele din urma, am concluzionat ca raspunsul la intrebarile care mi se succedau in minte cu viteza secundarul de la ceasul de mana, sunt un mister demn de Agatha Christie, iar eu eram prea ocupata cu politistul, geanta si piciorul stang, ca sa mai am timp de elucidat mistere. Am lasat-o pe altadata.
Si cum nimeni din incapere nu parea impresionat, al doilea gand (dupa cel cu urarea de Halloween), a fost ca femeia era programata la ore fixe sa ofere cate un spectacol in camera de garda. Putin probabil sa fii fost si platita pentru asta, caci spectacolul era grotesc. Penduland intre durere si ingrijorare, m-am si imaginat ridicandu-ma, prinzand-o de gulerul halatului ei impecabil si izbind-o cu capul de cel mai apropiat perete. Doar pentru diversitatea spectacolului. Evident, atat piciorul stang, cat si bunul meu simt s-au opus vehement gandului.
Apoi m-a pleznit gandul ca poate avea si ea dreptate, ca prea nu ii oprea istericalele niciuna din persoanele aflate in incapere – si erau vreo 3-4 medici si o asistenta, doua. Cata vreme spitalul asigura totul pacientilor, ca doar de aia platim asigurari medicale, ce rost avea sa imi mai aduca cineva ceva.  Cum putusem sa uit un detaliu atat de important? Mai ca mi s-ar fi facut rusine de femeia care-si racnea Universului indignarea, daca as fi putut gasi o explicatie plauzibila si pentru tipetele ei, pentru drumul facut inutil de la poarta si pana in camera de garda si daca nu m-ar fi chinuit o sete demna de o incursiune prin desertul Saharei. Asa ca, mi-am spus in gand ca e o “fata morgana” si ca sa-mi testez teoria am interupt suvoiul devenit onomatopoeic de “trosc, pleosc, scart, brrrr”, intreband-o direct:
-Nu poate sa-mi trimita nici macar o sticla cu apa?
Tipetele au incetat brusc. Doua secunde m-a privit fascinata, ca pe o curiozitate infama: ma crezuse muta iar eu indraznisem sa ii intrerup repertoriul cu sunete articlulate. I se dilatasera pupilele precum motanului nostru cand ne alergam seara prin casa si ii arat undita la capatul careia atarna un soricel de plastic. Parea ca vazuse “soricelul” pe chipul meu. In mod ciudat insa, a renuntat la el mult prea repede. Motanul nostru este mai insistent. S-a intors pe calcaie si a iesit fara un cuvant, ca si cum imi raspunsese deja la intrebare, dar cretina de mine nu eram in stare sa pricep. Mi-am zis ca avusesem dreptate: nu era decat o “fata morgana”. Dupa plecarea ei, am alungat din minte toate semnele de intrebare, prea preocupata sa primesc un calmant si apoi sa aflu intentiile reale ale piciorului meu stang (la acel moment inca mai aveam unele dubii si sperante). Aveam sa aflu curand ca isi luase libertatea sa plece in vacanta de unul singur si fara vreun previz. Aiurea, sa creada el ca-l las singur, plecam impreuna in vacanta, sa-l invat minte.
Cred ca incepusera buzele sa mi se stafideasca ori ramasesem cu o privire miloaga, caci unul din medicii rezidenti de garda m-a intrebat daca mi-e sete si la raspunsul meu afirmativ, s-a oferit sa mearga si sa-mi cumpere o sticla cu apa. Acum, zgarcita de mine s-a gandit ca daca tot imi adusese sotul meu apa (basca incarcatorul de telefon), ce rost avea sa mai dau alti bani pe alta sticla de apa. Asa ca bietul om s-a simtit cumva obligat sa nu ma lase sa dau ortul popii de sete si a dat o fuga pana la poarta, unde astepta sotul meu. Nu ma asteptam la asta, mai ales dupa spectacolul asistentei de mai devreme, dar am fost foarte recunoscatoare. Nu aveam o experienta proprie cu spitalele, dar stiam din experienta altora ca asistentele si infirmierele fac legea aici. Gestul medicului m-a surprins profund in cel mai placut mod si i-am ramas recunoscatoare, mai ales ca nu a fost singurul de acest fel, pe care l-a facut.
“Intamplarea”a facut ca medicul la care voiam sa fiu internata sa nu fie de garda. Asa ca ma luase in primire si imi facuse internarea un doctor tinerel care, dupa ce primise rezultatul ecografiei ma anuntase vesel, ca si cum mi-ar fi dat o veste grozava:
-Asa cum am banuit, aveti o fractura cu deplasare si trebuie sa va operam si sa va punem proteza. Dar nu va faceti griji, sunteti pe maini bune, eu lucrez cu “domnul profesor” si dansul este cel mai bun.
Hip, hip, uraaaa! Asta da veste buna!  Unde mai pui ca il amintise pe “domnul profesor”, ca si cum ar fi fost persoana cu care familia mea juca scrabble sau catan in serile de sambata sau cu care plecam in concediu catre trei saptamani pe an. Am scotocit prin cotloanele memoriei dar pas de l-am gasit pe “domnul profesor”. Sa vezi dracie, mi-am zis, ca accidentul mi-a afectat si memoria dar astia nu s-au prins inca. Nu era cazul sa le deschid ochii asupra acestui nou handicap (sa le rezolvam pe rand, zic), asa ca, pentru a nu ma da de gol, intalnind o persoana familiara pe care sa n-o recunosc, i-am spus medicului tinerel ca as vrea sa-mi faca internarea la domnul doctor “X”. Ei, asta a fost o greseala. Privirea lui m-a sagetat ca un laser, iar timbrul vocii i s-a schimbat brusc, de ai fi zis ca l-a cuprins subit raguseala:
– Faceti o greseala, echipa “domnului profesor” este cea mai buna si va recomand sa ramaneti la noi!
Recomandarea ragusita suna a ordin. M-am uitat in stanga si-n dreapta sa vad daca nu sunt cumva vreo usa sau vreo fereastra deschise. Nu de alta, dar aveam niste probleme mai vechi cu o ureche si nu era momentul potrivit sa ma traga curentul. Nu erau deschise.
-As vrea totusi sa ma internati la domnul doctor “X”, i-am spus cu o voce atat de stinsa incat am crezut ca sunt singura care ma aud. A facut stanga imprejur si s-a asezat in fata calculatorului fara sa mai scoata un cuvant, lasandu-ma cu dilema mea privind capacitatea decibelilor cu care emisesem umila rugaminte, de a ajunge la urechile domniei sale si, de acum si cu semnele de intrebare asupra competentei doctorului “X”, pe care nu-l cunosteam, dar care imi fusese recomandat de un coleg. Dilema a fost insa rezolvata rapid si semnele de intrebare risipite, cand medicul empatic si dragut care imi adusese lucrurile de la sotul meu,  trecand pe langa mine si oprindu-se ca din intamplare sa aranjeze patul pe care ma depozitasera spre reasamblare, mi-a soptit la ureche: “Ati facut o alegere buna, medicul “X” este foarte bun!” Nu dupa mult timp, a iesit din garda si  nu l-am mai vazut din ziua aia niciodata. Dar i-am ramas recunoscatoare.
Si iata-ma in rezerva asta mare si goala, prea mare pentru mine si prea tacuta pentru trei zile de vietuire aici. Este 31 octombrie. Fir-ar, cum de m-am lasat luata prin surprindere?  De ce n-am citit horoscopul? Dau un search pe google si aflu ce spun astrele: Soarele conjunct cu Mercur Retrograd in Scorpion, conjunctie care da fiori reci si numai karma personala te mai poate ajuta. Luna Plina in Taur, care cauzeaza un stres astral general pe casa banilor, incepand cu dupa-amiaza zilei de 31 octombrie. Ia te uita, nu l-am luat in seama si nu am facut niciun descantec ca sa schimb alinierea astrelor, asa ca acum nu-mi ramane decat sa ma impac cu destinul si cu… fiorul rece care ma cuprinde gandindu-ma la stresul de pe casa banilor care, fie vorba intre noi, ma cam inspaimanta. Asa-ti trebuie, imi zic, daca ignori previziunile astrale taman de Halloween!
Halloween, zic? Interesant! Iaca dandana, pana si spiritele au complotat impotriva mea! Ori o fi vreo farsa? Am sculptat dovleci in copilaria mea petrecuta intr-un mirific sat oltenesc, dar fara nicio legatura cu acest Halloween, despre care stiu doar ca ar fi o sarbatoare preluata de la americani, in timpul careia sufletele celor vii se intalnesc cu cele ale mortilor.  Atat. Pana azi, nu m-a interest niciodata sa aflu mai mult si nici nu mi-am exprimat dorinta de a ma intalni cu spiritul vreunui mort.
Acum, daca tot am trei zile la dispozitie, doar eu cu mine si cu perfuzia ce-mi picura linistea in vena prin cateterul ce-mi atarna ciudat pe dosul palmei si daca tot exista o legatura astrala cu accidentul meu, zic sa aflu cate ceva despre asta. Dau iar un search pe google (traiasca tehnologia) si primesc informatiile in secunda urmatoare: radacinile Halloween-ului se regasesc intr-o festivitate celtica pe nume Samhain, care semnifica sfarsitul verii si inceputul toamnei. Ritual al recoltei, insotit de focuri sacre, Samhain marca un prag temporal fundamental, care permitea ca sufletele celor vii sa se intalneasca cu ale celor morti. Sufletele mortilor, care se plimbau noaptea pe strazi, trebuiau imbunate cu daruri lasate la usa, pentru a asigura abundenta recoltelor viitoare.
In secolul al VIII-lea, din dispozitia papei Grigore al III-lea – unde l-o fi mancat si pe asta de a simtit nevoia sa se scarpine? – “superstitia pagana” devine o onorare a sfintilor si martirilor, “All Saints’ Day”, incorporand o parte din traditiile celtice. Cu timpul, aceasta sarbatoare a evoluat la faimosul “Trick or Treat?” al copiilor, tradus “Pacaleala sau dulciuri?”  sau la petreceri costumate si a ajuns, in cele din urma si pe pamant romanesc. Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat si luminat, care reprezinta “Lanterna lui Jack – baiat istet care a reusit sa-l urce pe diavol in copac si sa-i smulga promisiunea ca dupa moarte nu va ajunge in iad. Sarbatoarea a evoluat in America intr-atat incat, daca nu li se ofereau dulciuri copiilor de aceasta sarbatoare, a doua zi familia respectiva era obiectul unei farse.
Asta trebuie sa fie, imi zic. Ma zgaiesc pe pereti ca si cum acolo ar sta scris cui nu i-am dus plocoane in ultima vreme, de s-a hotarat sa-mi faca farsa asta? Si ce mai farsa! Sa te loveasca un copil cu bicicleta si sa faci fractura de sold, dupa cum tocmai imi revelase radiografia! Mai stupid nici ca se putea. Ma pipai si incerc sa-mi misc piciorul stang ca sa vad daca e adevarat, dar fiorul care ma strabate din cap pana in picioare ma avertizeaza sa stau potolita ca nu visez. Eh, asta e, trei zile de liniste si apoi om vedea. Ma inarmez cu rabdare cat pentru o viata si ma apuc sa citesc cartea trimisa de sotul meu si uneori sa butonez telefonul. Viata merge inainte.
Nu prea ma plictisesc, chiar daca nu am parte de companie decat cand mi se schimba perfuzia sau…. culmea, cand merg in locul in care pana si regele merge singur. Vorba vine”merg”, caci de data asta vine muntele la Mohamed. “Procedura” penduleaza gratios intre pedeapsa, jena si gluma buna, asa ca numai de plictis nu poate fi vorba. Daca n-ar fi vorba de mine, ar putea fi chiar amuzant. Dar vai, momentele de repaus isi au si ele pretul lor. Cum altfel te-ai putea opri din goana cotidiana, afara doar daca Universul s-ar hotari subit sa-ti joace o festa si sa te puna in imposibilitatea de a mai alerga. Si ca lectia sa fie completa, iti arata cat de placut este sa depinzi de altii.
In cele din urma, cu riscul de a-mi pierde portia de socializare mult asteptata, imi proptesc piciorul drept in salteaua tare si-mi administrez in gand un imbold sanatos: “ridica-ti naiba fundul slabanog si schimbat-ti chilotii aia de plastic captusit, ca n-ai ajuns inca la varsta la care sa-ti permiti luxul de a ti se face toaleta la pat!” – imbold care-mi ridica bazinul suficient cat sa imi imaginez ca sunt in sala de fitness, unde reusesc performanta unui copil de 3-4 anisori. Suficient, deocamdata.
In rest…. macar nu pare nimeni inoportunat de prezenta mea, acum ca tot nu mai vreau sa privesc la televizor si incerc sa deranjez cat mai putin, constienta de faptul ca sunt persoane care au mai multa nevoie decat mine de o ingrijire atenta. Macar de s-ar intampla asta! Nu vreau sa dau curs scepticismului care ma incearca, vreau sa raman optimista. Si optimismul imi este rasplatit, caci intr-una din zile imi lumineaza rezerva cu zambetul ei, o asistenta tanara, draguta si plina de compasiune. O simt imediat si se lipeste de sufletul meu ca marca de scrisoare. Si ii multumesc pentru zambetul pe care mi l-a oferit in fiecare zi si nu numai pentru asta!
Coloanei mele pare sa nu-i surada faptul ca e obligata sa stea dreapta, caci am avut mare grija de ea si am tinut-o arcuita cel putin opt ore pe zi, in fata calculatorului, la job. S-a obisnuit asa si nu stie amarata ca ar trebui sa se indrepte, acum ca tot se zvoneste ca se elimina sporul de calculator. I-am auzit pe cativa guvernati incercand sa ne convinga la tv de inutilitatea acestui spor, acum cand, ziceau ei, numarul bolilor generate de lucrul la calculator a scazut, caci a crescut numarul celor care folosesc calculatorul. Din obisnuitele baiguieli fara cap si fara coada, certate cu regulile de gramatica ale limbii romane, am inteles pana la urma esenta a ceea ce se dorea transmis norodului: probleme cu ochii sau coloana aveau doar cei cativa bugetari care buchiseau la inceputuri tainele calculatorului, acum, ca mai toata lumea lucreaza pe pc, nimeni nu se mai imbolnaveste, asa ca sporul de calculator a devenit inutil. Sarmanii bugetari!
 Biata mea coloana nici n-a stiut ca a existat vreodata un asemenea spor. La ea probabil este acum doar o chestiune de… obisnuinta amestecata cu revolta. Sau o fi deocheata, ca prea  incepe sa dea semne de nervozitate? Tot mai mari. Ma enervez si eu si, cand vad ca nu reusesc s-o conving cu vorba buna sa se linisteasca, trag de buzunarul halatului o infirmiera mai sufletista, rugand-o cat pot eu de convingator sa mi-o descante de deochi. Intamplator sau nu, are pe undeva niste alcool medicinal cu care desavarseste descantecul. Coloana se linisteste subit, ca un copil alintat, gratulat cu cadoul mult asteptat, iar eu ii multumesc femeii pentru magie.
Continui sa ma rasfat citind sau butonand telefonul, fara sa-mi fac vreo grija cu privire la rezultatul testului covid. Ceva imi spune ca sunt prea pozitiva ca testul sa fie altfel decat negativ. Trei zile de rasfat: nici macar la fund nu ma sterg singura. Trai pe vatrai, cum zicea bunica in copilarie, atunci cand ne apostrofa pentru ca nu ne ridicam de pe masa nici macar farfuria din care mancasem.
Duminica vine rezultatul testului: e negativ. Luni vine doctorul “X”: negativ si el. Din momentul asta se duc pe apa sambetei momentele mele de relaxare, cu care abia reusisem sa ma obisnuiesc. Cum orice invat are si dezvat, doctorul se hotaraste sa imi dea o lectie care ma loveste direct in plex: fractura este atat de grava incat am nevoie de proteza totala de sold. Bleah, si eu care imi faceam planuri pentru o vacanta la schi!
Dar doctorul nu se multumeste sa imi strice vacanta, tine mortis sa mi-o si prelungeasca, asa beteaga cum e. Zice ca nu ma poate opera decat peste trei saptamani, caci fiind vorba de un accident, este nevoie de o aprobare speciala de la conducerea spitalului, care nu poate fi obtinuta mai devreme. Imi imaginez ca la conducerea spitalului sunt niste septuagenari, plecati pentru trei saptamani la baile Herculane, pentru redobandirea tonusului muscular. Si pana nu si-l redobandesc, adica peste trei saptamani, nu pot semna aprobarea pentru proteza. Trei saptamani de stat numai pe spate, zi si noapte, cu piciorul imobilizat si cu o perfuzie ce-mi picura in vena calmante printr-un cateter… imaginea asta ma cam baga in sperieti si ma scoate rapid din starea mea de confort. E clar ca de la septuagenari nu pot avea asteptari, trebuie sa ma descurc singura.
– Domnule doctor, zic, cu o raza de speranta in privire, imi cumpar eu proteza numai sa ma operati. Colegii mei ma avertizasera ca proteza decontata de stat e de rahat si in cele trei zile ma documentasem si eu pe internet cu privire la tipul protezelor de sold, dar nimeni nu ma pregatise pentru cele trei saptamani de asteptare.
– Nu aveti nici macare aceasta posibilitate, imi raspunde calm doctorul „X”.
Amutesc. Cerul se pravaleste peste mine, izbitura imi paralizeaza obrazul drept si un strop de saliva incepe sa se prelinga din coltul gurii. Noroc ca doctorul pleaca agale, inainte sa apuce sa vada spectacolul gratiei sublime. Nu apuc sa ma dezmeticesc, caci infirmierele incep sa se agite in jurul meu ca sa ma pregateasca de plecare. Rezultatul negativ al testului covid ma arunca surpinzator in dizgratie: mi se anuleaza dreptul de abitatie in rezerva proprie si mi se ofera unul de coabitare. Sau cel putin asa cred eu pentru moment. De unde sa stiu ce mi se pregateste. Cu un efort herculean reusesc sa evit in ultimul moment o apoplexie, las pentru mai tarziu gasirea solutiei la problema septuagenarilor si incep sa ma concenterz asupra agitatiei din jurul meu. Primesc mai multa atentie decat in toate cele trei zilele la un loc, de zici ca m-am hotarat sa-mi fac testamentul si toate rudele se intrec in a-mi face pe plac. Habar n-am cat de mult ma insel: mi se pregateste deja inmormantarea.
Reperez destul de repede motivul agitatiei de moment: patului pe care stau i-a plecat o roata intr-un moment de criza conjugala, asa ca trebuie sa fiu mutata  intr-un alt pat, cu toate rotile prezente, ca sa pot fii transportata in noua rezerva. Dar un alt pat nu incape in rezerva, iar patul meu fara o roata nu poate fi dus in hol. Asa ca… cineva trebuie sa ma poarte pe brate pana in hol, unde au adus patul cu toate cele patru roti prezente, dar infirmierul este cam pirpiriu si  mutatul meu dintr-un pat in altul este precum mutatul oualelor de Paste din oala in care au fiert, in cosul in care se vor pastra.
Aia e. Strang din dinti sa nu scap vreo vorba nelalocul ei si ma rog ca infirmierul sa fie mai milos cu piciorul meu decat cu spatele lui. Il incurajez in gand, fara prea multa convingere :“hai ca poti!” Am totusi noroc. Omul stie bine ce are de facut. Asa sunt eu, norocoasa. Si el are noroc ca nu ma dau kilogramele afara din casa. Cei mai multi, mi-a soptit unul dintre ei la internare, fac hernie de disc din cauza greutatii pacientilor purtati pe brate. Dar pentru asta cred ca nu s-a inventat inca vreun spor.
De data asta ne-am intalnit doi norocosi, asa ca nici piciorul meu nu urla, nici coloana lui nu trosneste. Ma plimba pe holurile spitalului in patul pe roti si deja incep sa ma simt ca in Serai, cand infirmierul opreste brusc in fata usii deschise a unui holisor de vreo 3-4 metri patrati, la capatul caruia (cum suna asta?), se afla o a doua usa. Adica nu intri bine pe o usa, ca iesi pe alta. Cum eu sunt intinsa la orizontala, pare ca dupa ce picioarele mele vor ajunge in camaruta, capul va fi iesit demult afara.  Si nu inteleg de ce ma dau afara din spital pe bucatele.
Se dovedeste insa, ca cea de-a doua usa este incuiata. Acum chiar nu inteleg de ce ne-am oprit. Nu apuc sa ma dezmeticesc, caci ma trezesc luata pe sus de infirmierul maruntel, cu aceeasi tehnica infailibila si asezata  pe patul aflat in acest holisor,  cu piciorele spre usa pe care am intrat si cu capul spre usa pe care ar fi trebuit sa ies. Lungimea patului este aceeasi cu lungimea holisorului. Imi amintesc subit ca mama avea un cotet mai mare pentru cainele ei.  Daca n-as vedea ca aceasta camaruta a avut candva destinatia de hol, as crede ca patul a fost montat la momentul construirii spitalului, inainte sa i se ridice zidurile, altfel nu imi explic cum a intrat in acest spatiu.
Ma simt ca intr-un film de Hitchcock si privesc spre usa sa vad daca vine cineva cu o camasa de forta. Nu vine. Probabil camaruta insasi este o camasa mea de forta. Maxilarul mi se inclesteaza si nu sunt in stare sa articulez niciun cuvant, desi imi vine sa le strig ca au gresit filmul. Patul este lipit pe peretele din stanga, iar intre pat si peretele din dreapta ramane o distanta de cel mult un metru. Au fost  generosi. Oricum nu ma pot da jos din pat sa ma plimb. Toate prizele, intrerupatorul si butonul de panica sunt pe peretele opus, la picioarele mele. Evident, nu ajung la ele.
Un gand sinistru ma loveste in tampla stanga (tampla dreapta e ocupata sa testeze aerul rece care se simte venind dinspre usa de iesire, care pare sa dea undeva in curtea spitalului): “te-au adus intr-un cavou!” Nu e un gand care sa-mi aduca zambetul pe buze.
Un altul imi bantuie haotic prin creier, de la stanga la dreapta si de sus in jos si coboara incet spre zona aia identificata de sotul meu ca fiind depozitul de usturoi (in traducere libera suflet): “te opereaza peste trei saptamani!”. Pe drum, cele doua ganduri se izbesc puternic unul de altul, se cearta pentru intaietate, se snopesc reciproc si in final ajung la un consens: trebuie sa stai trei saptamani intr-un cavou! Ei da, doar trei? Ma si vad tintuita in pat, cu usa inchisa si fara nicio posibilitate de  a vedea tipenie de om, condamnata sa-mi infiintez un cont de faceboock si aproape ca imi tasneste din rarunchi un strigat de disperare: sunt claustrofoba! Cu un ultim efort il opresc pe buze. Filmul asta nu pare sa aiba  happy end.  Pe bune? Cand oi fi vazut eu un film al lui Hitchcock cu happy end?  Nu e nimeni prin preajma caruia sa-i pese.
Gandul ca voi fi nevoita sa-mi fac un cont pe facebook ma epuizeaza pana la lacrimi. Aia de la banca isi cauta pe facebook datornicii plecati in vacanta. Dau drumul unui suvoi care mi se innoada sub barbie, presarat ici colo cu sughituri violente. M-o vorbi cineva de rau, altfel nu-mi explic sughituile, caci n-am baut nimic si calmantele nu cred ca au un astfel de efect. Sunt pe punctul de a le strica scenariul. O infirmiera care trece pe holul spitalului isi iteste capul pe usa, ma priveste uluita si nu intelege de ce naiba nu ma bucur ca sunt singura cuc in “rezerva”, cand altii stau claie peste gramada. Serios acum, chiar sa nu vad ca mi-au facut un favor? N-as vrea sa ma creada nerecunoscatoare, i-as spune de chestia cu  facebook-ul si dorinta mea de anonimat, dar mandibula e prea ocupata sa-mi sustina strans maxilarul. A devenit imobila. Femeia verbalizeaza gandul si pleaca, bodoganind ceva neinteles despre ifose si nerecunostinta. Raman cu gandurile mele si cu digul de sub barbie.
S-a schimbat tura. In usa apare asistenta cea draguta, abia intrata in garda. Dar in camaruta asta pare sa nu mai aiba loc soarele din privirea ei. Lacrimile continua sa mi se innoade sub barbie si mandibula sa ramana imobila. Am ramas si fara cel din urma neuron, anihilat sarmanul prin innec, asa ca la cuvintele ei de incurajare tin sa confirm teoria evolutionista a lui Darwin, cu un ridicat din umeri, urmat de acoperirea ochilor cu palmele. Nu-mi aud decat gandurile, care se repeta ca un danganit de clopot stricat: “cont pe facebook….. cont pe facebook…..”. Asistenta cea draguta nu le aude. Imi mai zambeste o data cu intelegere si renunta. Nu e calificata sa stearga lacrimi, biata de ea si in acest moment pare ca se afla pe o treapta superioara de evolutie. Pleaca.
Raman singura, asa ca nu mai are rost sa ma mai dau in spectacol. Sughiturile se opresc  si incep sa ma adun de prin colturile unde ma imprastiase intamplarea. N-ar trebui sa fie prea greu, caci colturile sunt atat de apropiate. Cam pe la ultimele picaturi sarate care mai picura de la robinet, revine si doctorul. N-as vrea sa ma vada in starea asta de mamifer involuat, asa ca imi sterg rapid ochii cu maneca, sperand ca gestul imi va trezi si neuronii. Doctorul nu pare impresionat, probabil nu sunt singura care nu vrea facebook. Dar din nu stiu ce motiv se hotaraste sa imi dea o veste buna. Si-o fi dat si el seama ca daca mai plang mult o sa inund camaruta in care stau si spitalul nu e dotat nici cu colaci de salvare, nici cu pompe de scos apa. Nu ca innecul meu ar insemna ceva, dar nu mai au rezerve libere pentru urmatorii pacienti si ma gandesc ca holisorul meu are un mare potential pentru paturi supraetajate. Asadar, ma anunta scurt ca a discutat cu profesorul situatia mea si au hotarat ca pot sa imi cumpar singura proteza si ma poate opera imediat ce aceasta ajunge in spital. Asta da veste! Simt ca am facut urmatorul pas pe scala darwinista: nu tip, doar ma holbez a bucurie. Inca nu mi s-a deznodat barbia, asa ca nu sunt in stare sa-i multumesc. Pleaca nedumerit.
Pentru inceput reusesc sa imi resuscitez cativa neuroni, revin la o respiratie normala si incerc sa procesez spusele medicului. Psihicul isi revine mai greu, ca dupa niste socuri electrice administrate intr-un spital de nebuni. N-am facut socuri electrice intr-un spital de nebuni, dar am vazut multe filme horror si asa imi imaginez senzatia de dupa. Totusi incepe sa se reabiliteze. Incep si eu sa ma intreb daca toata povestea asta cu acordul septuagenarilor din conducerea spitalului, n-a fost cumva un procedeu psihoterapeutic menit sa ma faca sa percep  nuantele de roz ale situatiei in care ma aflu? Wow, ce salt remarcabil reuseste psihicul meu!
Camera nu mai pare atat de mica si daca ramane deschisa usa pe care am intrat, spre holul mare al spitalului, la cata vanzoleala e pe aici toata ziua, sigur o sa supravietuiesc cateva zile si fara sa-mi fac cont pe facebook. In plus, chiar incep sa vad partea buna a lucrurilor, ca un om cu toti neuronii la el (fara a se preciza numarul lor exact): voi avea o “rezerva” doar pentru mine. Ma ia prin surprindere constatarea ca sunt chiar privilegiata! Degeaba, nu mai vine infirmiera sa-i comunic concluziile mele recente, care ii valideaza indignarea de mai devreme.
Prin fata usii trece o alta infirmiera. Nu pare suparata. O strig si o rog sa imi aduca o coada de matura, ca sa ajung la butonul de panica si la intrerupator. E draguta, e clar ca nu se gandeste ca as putea s-o folosesc la altceva, ceea ce inseamna ca disperarea de mai devreme nu mi-a dezumanizat chipul. Habar n-are ca in gand i-am tintuit pe toti in cuie pe peretii camarutei, claie peste gramada sa vada si ei cum e.
Surpriza: se pare ca spitalul e dotat cu maturi. Uite un lucru bun, sa mai spuna cineva ca spitalele din Romania nu au dotarea corespunzatoare. Imi aduce coada de matura cat poate de repede, asa cum ii faci pe plac unui copil rasfatat care bate din picior.  N-am batut din picior, asa ca devin suspicioasa. Ai zice ca toate asistentele si infirmierele se plimba prin spital calare pe cate o coada de matura. Mi-o amintesc brusc pe asistenta din camera de garda si mi-o imaginez lesne calare pe matura. Explicatia pare plauzibila. Mai stii? Cert e ca, inarmata cu coada de matura, alung din minte toate gandurile negre. Lucrurile par sa revina la normal.
Pun mana pe telefon si imi sun sotul, dandu-i vestile noi si rugandu-l sa imi aduca un prelungitor, ca sa imi pot incarca telefonul in priza de la picioarele patului, la care altfel nu ajung. Acasa pare sa fie doliu. Simt ca se plange ca la priveghi. Acum nu stiu daca de bucurie sau de suparare. “Stati putin, zic, oi sta eu intr-un cavou, dar inca n-am dat coltul. Mai aveti de asteptat!“ Zadarnic, incurajarea mea pare sa adanceasca panica. Abia m-am echilibrat psihic, asa ca nu vreau sa ma las convinsa ca sunt cu un picior in groaba. Inchid.
 Apoi sun la firma care importa proteze si dupa o discutie edificatoare cu un reprezentant bine informat, comand proteza de care am nevoie si promit solemn sa transmit rapid pe whatsapp toate datele necesare pentru emiterea facturii. Aflu ca proteza se va livra imediat ce voi face plata. Cat? O nimica toata, 3.400 euro. Scenariul filmului continua sa ma uluiasca. Mi se administreaza soc dupa soc. Mana imi tremura de parca mi-as fi pus degetele in priza, la 220 Volti, mandibula prinde viata si se prabuseste pe pat intr-o stare de paralizie totala, iar telefonul, profund impresionat de forta de gravitatie, descrie in aer un arc de cerc in saltul spre podea.  Reusesc sa ii intrerup traiectoria cu un gest reflex, demn de Angelina Jolie in rolul Larei Croft. Acu’ ca pana si ultima lacrima de femeie claustrofoba si speriata de iesirea din anonimat a disparut ca prin minune si m-am inarmat cu invincibila coada de matura, ma si vad in rolul Angelinei Jolie. Macar am schimbat filmul. Semn bun, imi zic, mentalitate de femeie puternica. Imi ridic cu greu mandibula cazuta pe pat, odata cu telefonul. Nu ma pot gandi acum ca nu am toti banii astia. O sa fac rost, doar s-a schimbat scenariul. Si ce nu face omul pentru sanatatea lui? Asa ca…. imi propun sa nu raman multa vreme la manuirea cozii de matura din varful patului, caci ma grabesc la intalnirea cu… cadrul, carjele… si nu in ultimul rand, la reintalnirea cu piciorul stang.
La cate telefoane trebuie sa dau ca sa rezolv lucrurile, prelungitorul adus de sotul meu se dovedeste de folos. Dar imi iese: am banii pentru proteza. Firma de proteze este una serioasa si a doua zi dupa ce fac plata imi si trimite proteza. Asa se face ca miercuri de dimineata sunt programata pentru operatie. De la trei saptamani la doua zile…. e un mare progres. Mi se intareste convingerea ca am fost supusa unui test psihologic, de genul “accepta raul mai mic, pentru a scapa de raul mai mare.”
E deja marti. Se infiinteaza in camaruta mea doctorul anestezist rezident si medicul chirurg  – “mana a doua”, cum am tot auzit spunandu-se in spital, fara sa inteleg sensul expresiei – pentru a-mi prezenta, fiecare, bucatica lui de scenariu. Cum doi oameni nu prea au loc impreuna in camaruta, decat daca se urca in pat peste mine, ma gandesc ca or sa se certe care sa intre primul. Deja ma amuza situatia si astept cu nerabdare deznodamantul. Sunt dezamagita. Rezidentul anestezist este o femeie, iar chirurgul un gentleman, asa ca ii acorda acesteia dreptul primului venit. Povestea e lunga si cu multe detalii prea specifice pentru neinitiati, dar domnisoara doctor e calma si rabdatoare. Insa eu am vazut prea multe filme, asa ca ii spun clar si raspicat ca vreau anestezie generala, ca sa fiu sigura ca nu aud, nu vad si mai ales nu simt nimic.
Ea imi recomanda rahianestezia si imi prezinta beneficiile ei. Eu o tin pe-a mea cu anestezia generala, caci nu vreau sa stiu nimic din ce se intampla pe masa de operatie. Nu pare exasperata de insistenta mea, ci mai degraba amuzata. Probabil nu sunt singurul berbec cu care are de-a face. Imi da senzatia ca ma intelege si ca pentru mine face un compromis: pot sa imi faca rahianestezie, dar sa ma si sedeze in timpul operatiei. Wow, la ce performanta a ajuns medicina asta, imi spun eu, ca una pentru care medicina s-a redus pana acum la a trata o durere de cap cu paracetamol sau una de stomac cu un dicarbocalm, ori, in cel mai grav dintre cazuri, la a opera un colt de unghie incarnata (cea mai cumplita imagine). Ma convinge: rahie sa fie, dar cu sedare. Ori primeste un bonus ca m-a convins, ori a facut un pariu pe care l-a castigat, ca prea rasufla usurata la plecare. Ma bucur pentru ea. Sau pentru mine?
Se intoarce medicul chirurg “mana a doua”. M-a frapat de la inceput tineretea lui, acum ma lasa placut impresionata modul in care imi explica in detaliu cum va decurge operatia. Nu imi recita o poezie invata constiincios, este lipsit de orice rigiditate profesionala si cu zambetul pe buze. Un specimen pe cale de disparitie, gandesc eu. Sau poate de reaparitie, mai stii?  Repet povestea cu “de ce-urile” din camera de garda, dar de data asta adresandu-ma direct doctorului, care imi raspunde bland si cu rabdare, ca unui copil, poate usor amuzat de nestiinta mea, dar fara sa imi lezeze in vreun fel ego-ul. De obicei asta e primul caruia ii sare tandara, dar adevarul e ca de data asta ma simt cam batuta in cap. Totusi, asta nu ma face sa-l slabesc cu intrebarile, oricat de ingrate ar fi. Exempli gratia, il intreb ce sanse sunt sa raman cu un picior mai scurt? Pentru o secunda intrebarea mea pare sa il socheze – nu avusese timp sa stabileasca scorul evolutiei mele pe scala lui Darwin si uneori aparentele sunt inselatoare, in plus il indusese in eroare cartea aflata langa perna mea. Dar isi revine rapid si imi raspunde sincer:
-Noi masuram foarte bine in timpul operatiei, rareori se poate intampla asta. Chiar si atunci, insa, diferenta este atat de mica, incat este insesizabila. Dar nu cred ca aveti de ce sa va faceti griji in privinta asta. 
Nu-mi fac. Doar gasesc pretexte ca sa-i mentin cat mai mult timp zambetul pe buze. E reconfortant. In plus, incerc sa prelungesc cat pot conversatia, pentru a amana cat mai mult momentul introspectiei ce i-ar urma. In rest… imi asum totul, fara vreun resentiment fata de cineva. Nici macar fata de copilul care ma lovise cu bicicleta nu am vreunul. Fuseseram amandoi in locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Astrele, lectii de invatat… Halloween.
Discutia cu doctorul imi reda o stare de buna dispozitie pe care reusesc sa o mentin apoi pe toata durata sederii mele in spital, din fericire nu prea lunga. Grozav medic! Genul care iti face bine atat fizic, cat si psihic. Ii sunt profund recunoscatoare si ii urez sa nu-si piarda niciodata zambetul, mai ales pe cel interior. Acela mangaie si alunga orice durere, da speranta si incredere. Si mai ales…. se intalneste foarte rar. Un medic de “mana intai”.
Orele ramase pana la operatie le petrec citind. Noaptea dorm cat se poate de bine, iar dimineata ma trezesc devreme. Se schimba garda (ca la palat, ma simt importanta) si cum usa mea sta in permanenta deschisa, asist in fiecare dimineata la toata forfota de pe holurile spitalului: curatenie, schimbul de tura, pregatire pentru vizita… vanzoleala obisnuita.
Ma simt intr-o forma de zile mari, ca si cum mi-ar fi pus in perfuzie un ser de buna dispozitie. Sunt foarte optimista si nerabdatoare sa iau cat de curand lectii de mers impreuna cu nepotica mea de cateva luni (si nu de-a busilea, ci pe verticala). Deschid cartea si imi continui lectura pana cand timpanele mele repereaza un vacarm indepartat. Ridic privirea si pe holul spitalului, de dupa colt, intra in raza mea vizuala o ceata impresionanta de barbati. Pentru o secunda ma panichez: vin  minerii! Oops, pe nas imi atarna ochelarii de citit, am o scuza: nu vad la distanta. Ii ridic. Observ apoi halatele albe, verzi, albastre si imi amintesc ca e ora de vizita. Totusi, de ce nu m-oi fi gandit la razesii lui Stefan, porniti sa-i infrunte pe turci si m-am gandit la minerii adunati sa snopeasca bucuresteni? Am o revelatie: la istorie am fost in pragul corigentei, iar de pe vremea minerilor am ramas cu sechele. Acum ca m-am lamurit, continui sa urmaresc curioasa cu privirea procesiunea.
Sunt hipnotizata de barbatii in halatele albe. Au figuri impozante, rigide, unii dintre ei chiar usor arogante si alcatuiesc primele randuri, discutand intre ei cazurile pacientilor pe care tocmai i-au vizitat. Li se citeste clar pe fata ca ne-au adunat pe toti in aceeasi oala sub presiune, pe care au lipit eticheta “cazuri de rezolvat”. Dincolo de “caz”… suntem sublimi dar lipsim cu desavarsire, caci nu exista empatie. Ii inteleg, daca ar empatiza cu toti pacientii, spitalele de psihiatrie ar fi pline de pacienti medici. Aroganta insa, mi-a depsit intotdeauna puterea de intelegere, indiferent de context. Ce sa fac, sunt limitata.  Ceilalti, in halate colorate, merg cu un pas in spate si par veniti pentru instructie: nu vorbesc, doar asculta si uneori dau din cap aprobator. Unii dintre ei par plictisiti, aceste vizite au devenit o rutina. Privindu-i, i-as putea randui lesne in ordinea importantei pe care si-o atribuie. Nici n-ar fi prea greu. Ma intreb cine si cum o fi stabilit culoarea halatelor? Ca sa vezi, ma preocupa chestiuni de importanta capitala pentru sanatatea mea?
Pana acum nu am primit astfel de vizite. Aproape ma bufneste rasul, imaginandu-mi toata ceata asta de 10-15 barbati in halate straduindu-se sa isi faca loc cu coatele in holisorul meu de 3-4 mp si titlurile din ziarele de a doua zi, scrise cu litere de-o schioapa” “Batalia de la Spitalul de Urgenta”. Deja ma cred Elena din Troia si varsta nu-mi permite. Sa ne-ntelegem: doar varsta. Realizez la timp ca imaginatia mea isi face de cap pe campii, asa ca imi folosesc piciorul sanatos sa o readuc cu un sut in matca ei si imi compun o mina serioasa, pe masura circumstantelor vremii.  Eforul este insa inutil. Toata ceata asta de barbati in halate ma ignora in totalitate, ca si cum as fi invizibila sau ca si cum mi-ar fi citit gandurile. Cand ultimul barbat in halat dispare din raza mea vizuala si ma hotarasc sa incep un joc de ping-pong cu nedumerirea mea, se teleporteaza in fata usii doctorul “X”, intors din drum de o memorie recent recapatata. Imi arunca o privire scurta si isi anunta colegii ca “aici se opereaza azi”. Intuiesc o miscare nonsalanta din cap din partea celorlalti, dupa care dispare din nou precum venise si zgomotul vocilor se indeparteaza.  
In scurt timp lucrurile se succed cu rapiditate. Infirmiera  sufletista, care intre timp m-a reperat in camaruta mea, este draguta si imi spune ca merge sa imi caute o rochita frumoasa, in care sa ma imbrace ca “sa fac topless” in sala de operatie.  Ma holbez la ea siderata, conform obiceiului si ma gandesc ca astia or fi incurcat fisa medicala cu a uneia care vrea sa-si puna silicoane. Pe moment nu gasesc alta explicatie. Imi vine sa-i strig ca nu-s eu aia, dar nu apuc, caci se indeparteaza grabit, lasandu-ma sa rumeg chestia cu “topless-ul”, pe care n-o inteleg. Pentru linistea mea sufleteasca, trag totusi o ocheada spre sanii mei si observ ca sunt la locul lor si nu au nevoie de reparatii. Ori eu sunt bulversata rau , ori au incurcat fisele, ori femeia nu stie ce e aia topless. Nu-mi mai bat capul, imi spun ca o sa aflu in curand ce se petrece. Infirmiera revine destul de repede, aducand in maini o bucata de panza, a carei forma nu apuc sa o deslusesc pentru ca dupa ce o priveste critic, se razgandeste si o duce inapoi. Apoi revine cu o alta si mi-o intinde spunandu-mi:
– Ti-am adus rochita.
Incerc sa-i zambesc dar buza de sus se incapataneaza sa nu-si ridice decat coltul stang, asa ca rezultatul e doar un rictus nefiresc. “Rochita” este de fapt halatul pe care il cunosc din filme, care se leaga la gat si este despicat la spate de sus pana jos, lasand la vedere toata partea dorsala. Tinuta ar putea fi cel mult “sexi”, pentru cine apreciaza genul de lenjerie intima pe care il port eu in acest moment: un scutec pentru adulti. Dar in niciun caz nu are legatura cu „topless-ul”. Tocmai incep sa ma linistesc, cand ma ajunge din urma gandul ca au incurcat fisele si ma crispez din nou: daca trebuie sa imbrac halatul cu crapatura in fata? Incordarea dispare complet abia dupa ce ma vad imbracata si simt in spate briza dinspre usa de iesire in curte. Ala e momentul in care imi exprim usurarea printr-un hohot de ras. Ii multumesc femeii, constienta ca hilarul situatiei, depaseste penibilul ei. In scurt timp apare si domnisoara anestezist, care nu apuca sa deschida gura, caci o anunt cu emfaza ca m-am hotarat pentru anestezie rahidiana, fara sedare in timpul operatiei. Inca nu am aflat de unde mi-a venit  curajul asta. Poate de la “rochita” sexi  pe care o port m-a lovit curiozitatea de a asculta reactiile doctorilor.
 Mai apuc sa ii trimit sotului un mesaj in care ii spun ca intru in operatie si ii povestesc, cat pot eu de amuzant, confuzia cu topless-ul si “rochita” sexi, cu vedere la pampers. Dar imi imaginez ca acasa este in continuare doliu si mesajele mele vesele or sa le izbeasca psihicul precum trezirea mortului dus la groapa  sau, in cel mai bun caz, or sa creada ca bravez. Pacat, mi-as dori sa le transmit si lor un pic de optimism. Dumnezeu e singurul martor la starea mea de buna dispozitie sau poate autorul ei.
Sunt transbordata din nou pe un pat cu roti si dusa in sala de operatie. Aici se pare ca medicii gasesc ca e total  lipsita de gust “rochita” mea, asa incat sunt ajutata sa ma descotorosesc de ea… sau poate doar mi se pare? Regret ca nu le-a placut. Ma pregatesc de spectacol. Le spun ca am lasat in rezerva o carte neterminata, care imi place mult si careia vreau sa-i aflu finalul. Ma gratuleaza cu un zambet binevoitor. Deja ma simt ca si cum as fi castigat prima runda a unui concurs de inteligenta.
Urmeaza anestezia rahidiana si imediat dupa, constat ca sanii mei se afla in campul meu vizual, deci sunt in siguranta. De la mijloc in jos insa, nu ma pot vedea caci se ridica in fata mea un fel de perdea. Aha, imi zic, nu ma lasa sa ma uit pe fereastra. Si daca ma plictisesc? Nu cred ca le pasa. Incepe operatia, iar eu stau relaxata si rabdatoare asteptand sa vad ce urmeaza. Nu imi dau seama cum trece timpul, dar la un moment dat incepe o adevarata simfonie a ciocanului.  Doctorul “X”, un profesionist adevarat, asa cum imi fusese recomandat, impreuna cu colegul sau mai tanar si empatic, orchestreaza compozitia muzicala aproape fara cusur. O ascult o vreme linistita, dar cum am ureche muzicala, imi dau seama rapid ca lipseste ceva ca simfonia asta sa fie desavarsita, asa ca strecor doua “au, au” in fa minor si sunt tare mandra de mine. Simfonia se opreste subit si sunt intrebata ce s-a intamplat. Cum sa le explic eu acum, ca urechea mea muzicala este mai buna decat a lor? Nu pot.  Balmajesc ceva la intamplare, dar simfonia nu se mai reia. Nu par suparati, dar se grabesc sa incheie spectacolul.  Suntem multumiti cu totii: ei ca s-a incheiat, eu ca ma intorc sa-mi termin cartea.
 Din sala de operatie sunt dusa intr-o rezerva in care se afla inca vreo 6 pacienti. Uluitor progres! Ma simt ca si cum doctorii mi-ar fi “montat” o aura speciala, care nu mai are loc in holisorul dintre cele doua usi. Sau poate operatia mi-a redat pasaportul spre socializare. Ma incearca un regret: n-am apucat sa-mi scrijelesc numele pe perete, in semn de recunostinta vesnica.
In ziua urmatoare cei doi medici vin sa ma panseze chiar ei si nu stiu de ce ma amuza sa descoper cum coapsa mea arata precum pulpa purcelului taiat de Craciun de bunici si atarnata la afumatoare. Ma intreb ce mi-au pus in perfuzie, caci imaginea nu e una care sa te binedispuna. Probabil ca acul cu care m-au cusut mai sarise o gaura doua pe partea stanga, caci o bucatica de fleica imi atarna gratios la capatul de sus al cusaturii. Dar eu ma simt bine si sunt foarte optimista. E firesc totusi: nu am fost nevoita sa-mi fac cont pe facebook, asa ca n-or sa ma gaseasca vreodata creditorii. Dar nu le pot dezvalui motivul veseliei mele, caci sunt in stare sa ma mai tina in spital ca sa ma vada si un psihiatru. Asa, dupa doua zile deja nu mai prezint interes pentru nimeni.  N-au apreciat urechea mea muzicala, asa ca ma trimit acasa. Intempestiv. Nici n-am apucat sa-mi iau ramas bun de la infirmiera cea sufletista, care tocmai iesise din tura dimineata. Aproape ca imi pare rau.
Dar imi redirectionez gandurile catre cei de acasa. Astia cand or sa ma vada venind pe targa, la doua zile dupa operatie si cu picioarele inainte, or sa-mi cante prohodul cu voci de bocitoare. Si nu-s pregatita pentru inca o arie intr-un timp atat de scurt. In plus, ma framanta sa stiu daca bocesc de bucurie sau de suparare. Cu bucuria mai ca m-as impaca, dar sa le sustin supararea, intr-un picior si cu zambetul pe buze, ar fi cam greu. Dar o sa ma descurc eu in oricare dintre variante, doar am reusit sa supravietuiesc Halloween-ului.
Ramane totusi o intrebare fara raspuns. Nuuu, nu ma mai intreb demult de ce o fi tinut mortis asistenta cea vocala, sa faca drumul de la poarta pana la camera de garda numai ca sa ma certe. Ma intreb insa… cine mi-o fi facut farsa asta de Halloween? Nu de alta, dar sa nu-l uit anul viitor.