Alea iacta est

Odata, demult, tocmai cand isi luase inima in dinti si-i cerea vietii socoteala pentru iubirea pierduta parca prea curand, destinul se hotari sa-i dea o lectie: intr-o zi neprimenita de toamna intarziata, la colt de virtualitate recent descoperita, o ajunse din urma o prospata iubire la inceput ireala, scoasa la plimbare, involuntar, de un personaj uluitor, cum avea sa-si dea seama mult mai tarziu. Uluitor, insemnand un amestec ciudat de “minciuni minore” – mult prea multe si capatand semnificatii majore in mintea si sufletul ei – tandrete infinita si mai apoi pasiune dezlantuita si necunoscatoare de limite lumesti, culminand cu o detasare sora cu indiferenta intr-un sfarsit de greseala nerecunoscuta.

O diletanta intr-ale jocului de-a indragosteala, cu sufletul parjolit dupa un esec inca neinteles, se dovedi ca destinul ii puse o piedica serioasa, facand-o sa-si piarda subit echilibrul si asa destul de precar si sa se arunce flamanda in bratele a ceea ce, curand, deveni marea ei iubire – sau cel putin asa isi inchipui a fi. Acum… ca or fi fost bratele iubirii sau iluzia ii juca o festa, daruindu-i ceea ce tanjea ea sa afle… nu mai are importanta. Cert e ca nici macar caderea abrupta din final nu o mai trezi vreodata in totalitate din ceea ce se dovedi a fi ultima tresarire a unui suflet greu incercat.
Povestea, demna de a fi cantata in versuri – si de multe versuri si cuvinte revarsate in suvoaie aprinse avu parte – debuta cu o minciuna minora, trecuta cu vederea, ca doar nu-i nevoie sa fii poet ca sa stii ca iubirea e oarba, dar e suficient sa fii indragostit ca sa uiti de aceasta dreapta atentionare. Si debutului astuia ii fu redata o stare de repetabilitate aproape normala pentru personajul uluitor, dar pe care ea o resimti intr-un mod mult prea dureros.
Dar ce inseamna oare durerea din iubire, daca nu chiar insasi iubirea? Cele doua notiuni ajung sa se identifice pana la confuzie intr-un anumit moment al existentei, dar numai cine nu si-a ratacit niciodata sufletul pe cararile destinului, haladuind prin viata fara nici un sens, nu stie cat de fericit e cel ce sufera din iubire, fata de cel ce nu mai are nici o tresarire si nici o asteptare, nici un tremur si nici o visare – un mort viu perindandu-se vlaguit de viata printre umbrele lumesti, fara sa vada, fara sa stie, rastalmacit vietii doar de biciul lung al amintirii.
Cum spuneam deci, destinul isi lua libertatea sa se joace – de parca nu asta face el mereu. Dar ea, nestiutoare, cu ochii larg inchisi, se arunca cu disperare la picioarele iubirii, implorand-o sa dea crezare promisiunilor sale care-i vindeau sufletul eternitatii de la tarmul marii si uitand cu desavarsire ca-si respecta mereu juramintele. Si cand rugile ii fura ascultate si iubirea i se arata deplin impartasita, ceea ce se petrecu fu atat de ireal, de profund si de intens, incat ii marca existenta pentru totdeauna, lasand-o, in cele din urma, mai parjolita decat cel mai nemarginit dintre pustiuri. Alea iacta est.
Si cum viata nu iti da niciodata inapoi timpul platit tribut destinului, iei ce ti-a mai ramas si iti continui drumul, impacat cu constiinta (i)repetabilei greseli.
Intr-un tarziu, imposibil de precizat cu exactitate, dupa mai multe dusuri reci si o sesiune prelungita de cugetari profunde, isi alunga valul din privirea sufletului, isi atarna un zambet in coltul buzelor si porni hai hui prin viata in cautarea unei noi intamplari pe care s-o regrete. Caci timpul e darnic si viata poate fi frumoasa daca stii sa pui trecutul in rama si sa-l agati pe o carare batatorita si fara intoarcere si iti continui drumul cu sufletul avid de noi zambete-lacrima de pus la incercare.
O singura certitudine ramase insa in urma acestei intamplari: se lecui pe veci de coltul de virtualitate, care ascunde, sub aparente inselatoare, o realitate ce poate devora suflete si sterge raza din privire. Caci numai cine a cazut de pe acoperis stie cat doare. Asa ca se hotari subit sa devina mai inteleapta caci, spune un proverb, intelepciunea este singura moneda care are curs pretutindeni.