O Gliki Mou Ear – Vangelis & Irene Papas – YouTube
Motto:
“Cea mai grea lectie pe care am avut-o de învățat ca adult este nevoia neîncetată de a merge mai departe, indiferent cât de zdrobit mă simt înăuntru. Acest adevăr este brut, nefiltrat și dureros de universal.
Viața nu se oprește atunci când suntem epuizați, când inimile noastre sunt frânte sau când mintea noastră se simte uzată. Ea continuă să se miște – neclintit, nepăsător – cerând să ținem pasul. Nu există niciun buton de pauză pentru durere, nicio pauză pentru vindecare, nici un moment în care lumea se dă deoparte și ne permite să ne reparăm.” (Ernest Hemingway)
Da, viața nu se oprește niciodată pentru a-ți oferi răgazul să te vindeci, oricât de adânci ți-ar fi rănile. Ar fi bine să înveți să faci asta din mers și ăsta nu este întotdeauna cel mai ușor lucru pe care îl poți face. Și, mai ales, nu aștepta să îți vină salvarea de la cei din jurul tău, căci ea nu va veni niciodată. Fiecare dintre noi are propriile lui griji și, în plus, nimeni nu poate să îți ofere decât, cel mult, o părere personală (de multe ori greșită, raportată la propriile rexperiențe), căci soluția este întotdeauna în interiorul tău, nu în afara ta.
Cunoscând aceste adevăruri, m-am apucat să caut informații despre cum pot găsi alinare pentru suferința mea, conectându-mă și înțelegând Universul meu interior. Am citit cărți de dezvoltare personală și am făcut tot felul de practici spirituale care să mă ajute să merg mai departe. Să merg mai departe, însemnând să trăiesc, nu doar să exist. Am repetat la infinit afirmații pozitive și mantre, am manifestat dorințele mele cele mai arzătoare, am făcut meditații și am spus rugăciuni… dar nu reușeam să îmi recapăt echilibrul. Si nu înțelegeam de ce.
Când rămâneam singură, mă năpădeau amintirile vieții mele trecute. Lacrimile curgeau șiroaie pe altarul neputinței. Mă invinovățeam pe mine, pentru toate greșelile anterioare, invinovățeam Universul pentru destin, îi învinovățeam – deși nu voiam să recunosc – pe cei din jur pentru lipsa de compasiune, de sprijin și empatie, suspectându-i că mă caută doar pentru propriile nevoi.
Uneori mă simțeam prea obosită să-mi continui căutările. Mă îngrijoram pentru mine, dar mă îngrijoram și pentru cei apropiați mie, pentru felul în care starea mea îi afecta pe ei. Și stresul creștea. Mă simțeam inutilă și totuși îmi părea că nu mai am timp pentru mine. Iar când aveam timp, nu știam ce să fac cu el și mă copleșea singurătatea. Dar după câteva zile de agonie, în care combinam plânsul cu meditațiile și urletele disperate din launtrul meu cu un somn bun, îmi recăpătam prezența și dorința de a continua să-mi caut busola, rătăcită într-o zi însorită de final de octombrie.
Nu îmi doream ca viața mea să continue astfel, nu îmi plăcea ce văd. Priveam tabloul cu pasărea Phoenix, recent atârnat pe peretele livingului și îmi repetam că pot să mă ridic, că pot să depășesc această stare de suferință, căci simțeam că viața mai are povești frumoase să îmi ofere, dar încă nu aflasem ce trebuia să fac pentru a le primi. Căutam cu grabă și înverșunare, dorindu-mi să găsesc imediat răspunsuri. Dar ele nu păreau să își facă apariția.
Au trecut astfel 3 ani de căutări și încercări continue de a prinde din urmă ritmul vieții. Într-un târziu, am înțeles că este importantă perspectiva din care privești suferința. Dacă suferința este văzută ca o consecință a unei pierderi iremediabile, procesul de vindecare va fi îndelungat și anevoios. Asta a fost perspectiva din care am privit eu această suferință initial (și cel mai probabil este valabilă această perspectivă în general). Dar ulterior am înțeles că suferința este o poartă către spiritualitate. Nu înseamnă că nu poți evolua spiritual fără suferință, spun doar că procesul este mult mai lent, căci suferința dă un “reset” vieții tale, te forțează să te oprești abrupt din drumul tău neprezent și să privești în interiorul tău, chiar dacă nu îți place ce vezi.
Poate uneori simți ca ar fi nevoie să privești cu sinceritate și să recunoști ruinele din sufletul tău, dar refuzi să o faci de teama consecințelor sau dintr-o anumită stare de confort pe care ti-o dau lucrurile deja cunoscute. Suferința, însă, te obligă să te oprești și să-ți privești sufletul, vrând-nevrând. Și dacă alegi să o faci cu sinceritate, vei descoperi o lume fascinantă, care îți va schimba cu totul perspectiva asupra vieții în general și te va face să fii „viu” în propria-ți viață. Acum am încredere și credința că Dumnezeu îmi oferă tot ceea ce am nevoie și îmi este benefic în procesul meu de evoluție spirituală, căci mi s-au revelat pe parcurs adevăruri până acum nepercepute.
Am înțeles că suferința se trăiește, înainte de a o lăsa în urmă, căci procesul face parte din această evoluție spirituală. Fuga de suferință nu face decât să îți adâncească deznădejdea, aruncându-te pe cărări sinuoase și uneori promiscue. Am văzut asta în jurul meu.
Am înțeles că suferința nu se trăiește în grabă, că există un timp al ei, diferit de la suflet la suflet și tot procesul de vindecare se desfășoară într-un anumit ritm, care nu poate fi forțat. Am învățat să am răbdare, eu, cea căreia îi era străin acest concept.Am învățat să am răbdare cu mine, cu viața mea, cu cei din jurul meu.
Am înțeles că trebuie să mă iert și să iert, pentru a-mi redobândi echilibrul interior. Nimic nu este întâmplător, iar acum știu că provocările din viața mea sunt lecții pe care e nevoie să le învăț, pentru a evolua ca suflet. Fără greșeli nu există experiență, nu-mi pot învăța lecțiile, fără lecții nu există evoluție. Fără iertare de sine și fără a le acorda iertarea celor care mi-au greșit, nu poate exista echilibru interior și armonie. Și ceea ce nu există în interiorul meu, nu voi primi nici în exteriorul meu, care mă oglindește, caci realitatea mea interioara crează realitatea mea exterioară.
Am înțeles, în cele din urmă, că acolo unde îmi este atenția, acolo îmi este și energia. Atâta vreme cât atenția mea rămâne în trecut, nu voi ieși din suferință, căci nu mai am energie să trăiesc prezentul. Dar nici dacă mă îngrijorez pentru viitor, nu pot trăi prezentul, căci îngrijorările, fricile nu oferă soluții și nu aduc echilibru și armonie în viața mea, creează doar stres si haos, afectând întregul meu sistem de viață, începând cu corpul meu, care poate somatiza toate aceste dezechilibre. Vinovăția, regretele, fricile nu-mi pot remodela trecutul, dar nici nu-mi pot construi viitorul, pe care îl voi trăi întotdeauna doar ca prezent.
Am înțeles, deci, că aveam nevoie să îmi trăiesc suferința în ritmul meu și cu răbdare, aveam nevoie să mă iert și să iert, să accept ceea ce nu pot schimba și să nu mă îngrijorez pentru ce va urma, să-mi accept lecțiile conștient și să le integrez, pentru a evolua spiritual și a trăi cu prezență prezentul.
Iată, deci, primele lectii pe care eu le-am descoperit și le-am integrat, în drumul către noul meu „Eu”:
- Suferința este o poartă către spiritualitate;
- Nu se fuge de suferință, suferința se trăiește;
- Există un timp diferit al suferinței și tot procesul de vindecare se desfășoară într-un ritm care nu poate fi forțat;
- Am nevoie de răbdare pentru a mă vindeca;
- Exteriorul este oglinda interiorului meu, căci realitatea mea interioară crează realitatea mea exterioară;
- Iert și mă iert, pentru liniștea, armonia și echilibrul meu, interioare și exterioare;
- Unde îmi este atenția, acolo îmi este și energia;
- Trecutul nu poate fi schimbat iar viitorul se trăiește doar în prezent: accept ceea ce nu poate fi schimbat și trăiesc prezentul cu prezență;
- Provocările din viața mea sunt lecții care mă ajută să evoluez;
- Stă în puterea mea să transform provocările în oportunități de dezvoltare personală.
Recunoștință pentru fiecare zi a vieții mele!