Nu știu să mă apropii de oameni…
decât cu sufletul.
Nu știu să visez în culori…
decît cu inima.
Nu știu să primesc zîmbet…
decât oferind.
Nu știu să fiu eu…
decât iubind.
Dar oamenii… nu iubesc ca tine, Aura!
Alerg după fluturi
într-un Univers paralel,
cu licurici în păr
și vise în palme,
cu îngeri de mână
și gânduri-poteci…
cu șoapte de dor
și nopțile reci…
Dar oamenii … nu iubesc ca tine, Aura!
Și doruri mă cheamă
și răni mă adorm
și gânduri mă leagă
și lunile mor
și lacrimi mă-ncearcă
și vini mă cobor,
iar timpul nu iartă…
când viața-i decor….
Și oamenii?… oamenii nu iubesc ca tine, Aura!
Și tu mă ridici…
și-apoi mă cobori,
mă-mbraci în lumină
ș-apoi mă ignori.
Și doare plecarea
din nou și din nou,
mă-mprăștie marea
într-o mie de zări…
Dar… oamenii… nu iubesc ca tine, Aura!
Alerg după fluturi
aici, pe Pământ…
dar fluturi nu sunt,
iubirea-i doar vânt…
Alerg după fluturi
aici… pe Pământ…
tu nu ești aievea,
eu fluture nu-s…
Și știi… oamenii… oamenii nu iubesc ca tine, Aura!