Candva, imi placea sa zabovesc printre ganduri si amintiri, in zilele insorite si jucause de primavara, caci sufletul meu renastea in fiecare acest anotimp. In primavara asta am adus cu mine toamna.
Am pornit-o din nou printre ganduri si amintiri, intr-o zi proaspata de primavara, in care cerul isi eliberase hergheliile de nori peste o lume pierduta printre insignifiantele ei cautari, prea ocupata sa-si ia portia zilnica de nimicnicie, ca sa mai poata savura linistea si puritatea din stropii mari de suflet ceresc. Imi placea ploaia. Pe vremuri era atat de frumoasa, incat m-as fi plimbat printre stropii ei o vesnicie adanca, adanca, pana in inima iubirii!
De data asta n-a mai fost la fel. Am simtit ploaia mohorata si rece, primavara se zgribulea tacuta sub atingerea ei, iar vesnicia dadea grabit coltul pana in inima durerii. Gandurile erau ca de plumb, iar amintirile picurau durerea sub pleoape. Ce cautam oare printre ele? Nu stiam ca e prea tarziu ca sa mai pot schimba ceva si prea devreme ca sa caut acolo o alinare?
Poate imi cautam sufletul presarat bucata cu bucata in zambetul timpului ramas in bratele tale… Poate iti cautam sufletul plecat prea curand intr-o, deocamdata, inaccesibila dimensiune… Sau poate cautam doar o infirmare a prezentului in bucuria unor clipe demult apuse.
In mod straniu, mintea nu putea deslusi motivul periplului meu, dar aceasta detasare temporara de lumea din jur, nu avea darul sa-mi aduca si linistea. Insa uneori durerea poate fi un bun refugiu din calea nepasarii. Pentru ca important este sa simti… fie si durere. Cand nu mai simti, atunci nu-ti mai pasa si cand nu-ti mai pasa, inseamna ca te-ai pierdut de tine insuti. Cea mai grea pierdere.
Stropii mari si grei de ploaie ma ajutau sa patrund durerea pana la prasele si sa nu ma pierd de mine.
Vocea ta puternica razbatea de dincolo de timp, imi atingea timpanul sufletului si-mi dadea iluzia ca mana mea se odihneste in palma ta. Ne plimbam umar langa umar iar eu iti sorbeam cuvintele intr-un sarut al ploii, care imi umezea buzele flamande de iubirea ta. Zambetele din ochii amintirilor erau izvoarele lacrimilor ce imi spalau indelung obrajii. Alergam cu mintea intre doua lumi: una trecuta – plina de viata si iubire si una prezenta – nesigura si insingurata si nu stiam care dintre ele doare mai tare. Dar important era ca simteam durerea. Durerea ma tinea prezenta. Nu stiam ca e important sa raman prezenta, dar sufletul meu stia… atat cat mai pastrasem cu mine. Si ma imboldea sa caut aceasta durere dincolo de barierele mintii, ca sa nu ma pierd.
Sau poate ca sufletul tau ma proteja de mine insami, purtandu-ma ca pe un nevazator printre ruine, catre o alta primavara insorita ce va urma? Ca sa nu-mi ratacesc trecerea?
Intrebarile ramaneau tacute in urma mea. Ploaia continua sa cada rece si grea. Durerea ma urma credincioasa. Era o zi din multe altele ce vor urma. O zi in care am invatat sa raman. O reintoarcere la trecut, care transforma durerea intr-o ancora pentru prezent. Si totusi… era doar o zi de primavara ploioasa.