Mai departe de prima pagina n-am reusit sa trec.
Desi am trait viata fila cu fila,
tot indragostita am ramas…de viata.
Dar viata mi-am pus-o gaj la banca
si acum primesc ultimatumuri prin sms.
Le-am propus sa-mi ipotecheze si moartea
dar le e teama de destin …
bunicul a trecut de 90 de ani,
nimeni nu-si poate asuma riscul unei morti intarziate.
Atunci de ce nu ma lasa sa traiesc?
Framant intre palme lutul existentei mele
incercand sa-mi croiesc drum pana la ziua de maine.
Dar cand sa las un zambet neghiob de bucurie desarta
sa-mi descreteasca fruntea, realizez ca este deja ieri.
O iau de la capat.
E hilar. Viata imi scapa printre degete.
Un tren trece in viteza pe langa mine
ridicandu-mi poalele gandului pana-n dreptul privirii:
al naibii progres, cum face sa arate lumea ca o lamaie stoarsa!
Mi se strepezesc dintii instantaneu.
Cum sa poti merge mai departe
daca n-a mai ramas nici un strop de suflet?
Un copil priveste cu jind intr-o vitrina dulce,
incapatanandu-se sa opreasca in loc timpul
pe care bunica il tot trage de maneca,
zorindu-l spre urmatorul colt,
in cautarea ragazului care sa-i umple buzunarele…
macar cu medicamente.
Naluca unui tanar se strecoara grabit pe langa ei,
alergand dupa un viitor cu care sa-si hraneasca visele.
E orb, inca nu stie:
zadarnicia si-a facut salas pe toate marile bulevarde.
Cine s-o mai inteleaga si pe asta?
Un profesor ameninta cu greva foamei.
Trecatorii il privesc cu inteleapta compatimire:
“inca unul care vrea sa evadeze.” Nu se opresc.
Timpul se numara prea repede,
as vrea un avans din viata viitoare!
Nimeni caruia sa-i strig ruga… pretutindeni doar oameni…
Ma izbeste in tampla un gand senin:
“lumea arata ca fiecare dintre noi”.
V-ati privit vreodata sufletul?